DINCOLO DE CASCĂ, DINCOLO DE APEL

Oxana, operatoare 112:

„Inima îmi bate puternic. Gândurile se perindă cu o viteză amețitoare. Unul îl împinge pe celălalt, se succed, se suprapun, caută soluții. Simt cum palmele încep să-mi transpire. Sunt la stația de lucru, în Centrul de preluare a apelurilor de urgență, și gestionez un apel grav.

Accident rutier. Două automobile implicate. Unul dintre ele este cuprins de flăcări. Persoane încarcerate.

Ascult atent. Analizez informațiile transmise de apelant. Vocea îi tremură, este speriat, iar vibrația din glasul său trădează mai mult decât ar putea spune cuvintele. Dincolo de telefon se întâmplă ceva grav. Foarte grav. Iar eu trebuie să înțeleg, să ordonez, să întreb și să transmit. Repede, dar fără să pierd nimic din ceea ce contează.

Nici nu-mi dau seama când fișa apelului începe să prindă contur. Ce s-a întâmplat? Cine are nevoie de ajutor? Câte persoane sunt implicate? Sunt încarcerate? Unde s-a produs accidentul?

Întrebările se succed, iar răspunsurile trebuie să vină. Numai că, uneori, șocul devine un obstacol în calea celui care solicită ajutor. Oamenii sunt stupefiați, dezorientați, nu reușesc să-și adune gândurile. Știu că au nevoie de ajutor, dar nu întotdeauna pot spune unde se află. În acele momente, fiecare secundă capătă altă greutate.

Privesc harta. Semnalul indică o zonă. Încerc să restrâng localizarea.

— Pe ce drum vă deplasați?

Urmează o pauză.

Nu spune nimic.

Aștept. Câteva secunde care par mai lungi decât sunt în realitate. Revin cu întrebarea, încerc să-l ghidez, să-l ajut să se concentreze. Și, deodată, vocea se schimbă. Începe să-mi ofere informațiile de care am nevoie. Sacadat, cu ezitări, dar din ce în ce mai clar. Mai multe indicii de localizare, unul după altul. Îl aud cum respiră ușurat. Parcă și-a recăpătat pentru o clipă controlul asupra situației.

Acum am reperele.

Tabloul devine complet. Indexul de urgență este selectat, informațiile sunt introduse în fișa apelului, localizarea este realizată. Verific încă o dată. Reiau detaliile, mă asigur că totul este corect. Completez informațiile relevante pentru echipajele care urmează să intervină.

Apelul trebuie să ajungă mai departe. Fără întârzieri. Fără omisiuni.

La capătul celălalt al firului, cineva așteaptă ajutor. Iar între acel om și ajutorul care trebuie să ajungă la el sunt eu, vocea mea, întrebările mele și capacitatea de a transforma câteva informații, uneori greu de obținut, într-o intervenție concretă.

Apoi, o altă voce.

Este vocea unui copil.

E speriat.

Apelurile în care copiii au nevoie de ajutor sunt, poate, cele mai solicitante. Apăsarea lor o simțim cu toții, în ture. Scutul acela de rezistență pe care îl construim zi de zi parcă slăbește pentru o clipă. Pentru că este un copil. Pentru că îi auzi vocea, îi simți teama, îi intuiești neputința.

Nu ești lângă el. Nu-i poți vedea chipul, nu-i poți lua mâna, nu-l poți liniști printr-un gest. Și totuși, acțiunile tale pot contribui la salvarea lui.

Există o contradicție pe care o simt de fiecare dată: neputința de a fi departe de el și, în același timp, apropierea aceea greu de explicat. Este departe, dar vocea lui se află chiar lângă mine, în cască. Îi aud respirația, îi aud teama, îi aud cuvintele. Pentru câteva clipe, imaginar, îl țin în brațe.

Apelul se încheie. Copilul este salvat.

Dar povestea lui nu se încheie odată cu apelul.

Rămâne cu mine toată ziua. Poate că, între timp, am preluat alte solicitări, am transmis alte informații, am răspuns altor oameni. Dar undeva, în fundalul gândurilor mele, vocea lui continuă să existe. Ceea ce i s-a întâmplat rămâne cu mine. Durerea lui devine, într-un fel, și durerea mea.

Mâine, poimâine și în zilele care vor urma vor fi alți copii. Alte voci, alte temeri, alte povești care vor începe cu un apel de urgență. Și fiecare dintre ei va avea nevoie de același lucru: ajutor, oferit la timp.

Iar ajutorul va ajunge. Noi vom fi aici.

Profesia aceasta nu este o ruptură de ceea ce am făcut în trecut. Dimpotrivă, o simt ca pe o continuare a drumului meu.

Perioada petrecută în Brigada a 2-a Infanterie Motorizată "Ștefan cel Mare" mă duce deseori cu gândul la faptul că, într-un fel, m-a pregătit pentru ceea ce fac astăzi. Și nu neg acest lucru.

Caracterul format acolo, disciplina, curajul, rezistența, capacitatea de a-mi păstra luciditatea în momente dificile — toate au devenit, în timp, componente esențiale ale felului în care îmi exercit profesia. Au contribuit la conturarea omului care sunt astăzi.

Sunt alte circumstanțe, alte responsabilități, alte provocări. Dar există un fir comun: oamenii, responsabilitatea față de ei și capacitatea de a acționa atunci când situația o cere.

Și mai există ceva: legătura dintre oameni.

În activitatea mea, primesc informații și le transmit mai departe. Sunt un nod de legătură între cel care cere ajutor și cei care trebuie să ajungă la el. Un nod care trebuie să rămână puternic, indiferent de tensiunea momentului. Informația trece prin mine, dar responsabilitatea nu se oprește aici. Ea continuă, odată cu fiecare intervenție.

Tura se apropie de sfârșit.

Mai este un ultim apel. Îl preiau cu aceeași atenție, aceeași îndemânare și prudență. O solicitare de natură medicală. O persoană acuză dureri puternice de cap și are tensiunea arterială ridicată. Ascult, clarific, completez informațiile necesare și transmit solicitarea mai departe.

Gata. Acum pot să mă ridic.

Ne salutăm cu cei care rămân în Centrul de preluare a apelurilor. Este o tradiție la noi. Când intrăm în tură sau când plecăm, ne salutăm cu fiecare. Un gest simplu, dar care spune multe despre colectivul din care facem parte. Un fel de a ne recunoaște reciproc prezența, efortul și responsabilitatea.

Când mă ridic de la stația de lucru, simt oboseala. Astăzi au fost multe solicitări. Poate că a fost o zi mai încărcată decât altele. Corpul îmi amintește că am stat ore întregi concentrată, atentă la fiecare voce, la fiecare informație, la fiecare detaliu.

Dar nu este chiar oboseala pe care o cunosc.

Nu o pot numi astfel. E altceva. O stare intensă, caldă, care pare să vină din interior și să cuprindă totul. Este sentimentul că am făcut ceea ce trebuia. Că, dincolo de toate vocile auzite astăzi, undeva, niște oameni au primit ajutorul de care aveau nevoie.

Sunt împlinită.

Plec spre casă cu gândul la viețile pentru care mâine va trebui să fim din nou acolo. La vocile pe care încă nu le-am auzit, la oamenii pe care nu-i cunosc, dar care, poate, într-un moment de cumpănă, vor avea nevoie de noi.

Închid ușa Centrului.

Și, deodată, mă trezesc într-un alt timp.

Cu patru ani în urmă.

Îmi amintesc prima zi în care am pășit aici. Totul era atât de nou, atât de necunoscut. Stațiile de lucru, echipamentele, procedurile, ritmul, responsabilitatea. Mi se păreau lucruri greu de înțeles, uneori chiar imposibile. Mă urmărea teama de a nu greși, de a nu putea face față, de a nu fi suficient de pregătită.

În primele zile, gândul de a renunța, chiar de a doua zi, nu-mi era deloc străin.

Dar a dispărut repede.

Pentru că, dincolo de teamă, am înțeles ceva: voiam să fiu acolo. Voiam să învăț, să pot, să devin omul capabil să răspundă atunci când cineva cere ajutor. Am înțeles că locul meu putea fi aici.

Au trecut patru ani.

Astăzi, când mă ridic de la stația de lucru, nu mai sunt omul care a pășit pentru prima dată în Centru, cu atâtea întrebări și temeri. Sunt omul care a învățat să asculte dincolo de cuvinte, să caute răspunsuri în mijlocul haosului, să rămână lucid atunci când vocea de la celălalt capăt al firului tremură.

Nu pot ști câte cazuri voi mai auzi. Nu pot ști câte voci speriate vor ajunge la mine și nici câte momente dificile voi avea de traversat.

Dar știu că voi reveni.

Pentru că aici, uneori, totul începe cu o voce, cu câteva informații greu de obținut și cu o întrebare pusă la timp.

Iar ceea ce urmează poate însemna o viață salvată.

Mâine va fi o altă zi. Alte apeluri. Alte voci. Alte vieți.

Iar eu voi fi din nou aici."